Ce este bunul simţ – sau, mai de grabă, din ce derivă el? Bunul simţ este rezultatul – cu care se poate confunda în definiţie – al unei imagini echilibrate de sine, al unui realism vizând propria identitate, în care să fuzioneze modestia, cu o fermă de convingere, şi înţelegerea că toţi nu suntem decât oameni, şi exclusiv oameni. Există popoare cu o mai îndelungată tradiţie în cultură şi civilizaţie – sunt civilizaţii care au avut contribuţii enorme, incomparabile, la cultură şi altele care au contribuit sau puţin consistent la dezvoltarea culturii umanităţii. Nicio contribuţie culturală a unui popor, a unei etnii individualizate printr-o identitate amplu structurată nu este neglijabilă şi nu este admisibil să se considere pe sine astfel, dar fiecare naţiune, popor, civilizaţie trebuie să ştie cine este, ce este şi să îşi pregătească îndrăzneţ, şi modest totodată, propriul viitor.
Ce înseamnă lipsa de bun simţ? Aceasta nu este altceva decât o paranoidă imagine de sine, afirmată fie în forma unui complex de superioritate – o superioritate iluzorie, dezvoltată cu rolul de a compensa un simţământ penibil de insuficienţă identitară, trăit mai curând subconştient sau în modalitatea unui complex franc de inferioritate. Fie prin alcătuirea unei identităţi supraevaluate, fie ca identitate subevaluată tot la obţinerea unor merite pe care nu le meriţi, aspiri. Cel care se laudă, ceea ce oricum este nedemn, precum şi cel ce se autoacuză, se pretind, în variante diferite, mai mult decât sunt. A te considera ceea ce nu eşti – iată lipsa de bun simţ. Am arătat, într-un mai vechi eseu că a-ţi acuza în bloc, şi exagerat, propriul popor este o cale sigură pentru a ajunge, apoi, la derive de mare gravitate, precum antisemitismul, rasismul – o cale, deci, a viitoarelor Auschwitz, Maidanek, Dachau. Oricând o patologie psihică orientată introvert poate bascula, din insuportabilitate, în extroversie.
Orice popor, sau mare comunitate umană, este un amestec de bun simţ şi de lipsă de bun simţ. Ce am putea stabili că predomină în cazul românilor, în civilizaţia României? Primul răspuns nu ar tinde înspre o concluzie fericită. Avem obiceiul să ne autoblamăm – rezultatul este că atunci alţii , din afara sau dinlăuntrul ţării – ştiu bine că pot batjocori, sau acuza, ori caricaturiza, România fără teama de reacţie, căci aceasta ar trebui să se îndrepte, în primul rând, împotriva noastră înşine.
Nu voi face o analiză exhaustivă, şi nici măcar una de ansamblu a condiţiei României, din unghiul balanţei prezenţei şi absenţei bunului simţ – arăt, însă cum prevalează existenţa sau inexistenţa unei calităţi umane esenţiale în cadrul unor manifestări distincte ale fenomenului românesc, cu deosebire ale fenomenului politic, dar şi a celui de civilizaţie.
În descrierea noastră de noi înşine prevalează excesul – fie cel pozitiv, adesea considerat ca naţionalism extremist, ori cel negativ, pretins distins, elegant, demn, în realitate fals când nu este odios. Adevărul este, în ambele situaţii, exclus: noi nu suntem nimic altceva, de fapt, decât un popor normal. Cu toate acestea, suntem, pe de o parte, poporul ,, Doinei’’ şi al ,, Scrisorii III’’ şi, pe de altă parte al ,, Scrisorii Pierdute’’ . Sarcasmul caragialesc, adresat propriului popor, nu are egal în nicio altă literatură, la nivelul de importanţă a autorului, care este unul dintre cei doi creatori unici, prin calitatea cuvântului şi geniul expresiv, ai scrisului românesc. În acest plan, ne putem lăuda oricât – nu stăm bine cu simţul unei autentice distincţii româneşti. Soluţia bunului simţ, pe terenul definirii de sine se afla în acceptarea normalităţii noastre. America are în Mark Twain un gen de Caragiale, dar lipsit de îndârjirea şi de monotonia critică a acestuia.
În deciziile luate, România respinge extremismul, agresivitatea, violenţa, insulta, duritatea, jignirea. Votul românilor nu a fost niciodată acordat atacatorului, agresorului politic, arogantului, – cel puţin, nu din momentul în care caracterul acestuia s-a evidenţiat identitar. Iată bunul simţ românesc – el stă în ultima faptă, decizie şi cuvânt al românilor. Mă văd înclinat să compătimesc pe cei care nu au sesizat această calitate a concetăţenilor lor – ei sunt pierduţi politic; în credinţa şi religia noastră ortodoxă, aroganţa publică nu s-a exprimat niciodată – rămâne a nu se arunca dinspre noi, ortodocşii, nici asupra vreunei forme de protestantism. Şi tendinţa ecumenică este o dimensiune a bunului simţ românesc.
Sursa: http://www.newsup.ro/bunul-simt-romanesc/
Note Blog "Nostalgie despre bunul simt":
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere!
Cu stimă - Remus Constantin Raclău
* Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi.
- Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:
"CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"
https://pornoro.live/
RăspundețiȘtergere