CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ!

Autor: Dan Borbei


Când am plecat în lume, lăsând în urmă satul,
zicea bătrânul tată: să nu uiți niciodată,
cei șapte ani de-acasă!
Să nu-ți uiți rădăcina, să îngrijești tulpina,
ca ramul să cinstească iubirea și lumina!
Nu prea vorbea bătrânul, că era scumpă vorba,
dar îmi răsună vie și-acum din urmă slova.
Era model prin vremuri trimis de moșii lui,
să fie-n lumea asta un stâlp al satului ..

ʺCe-nseamnă veșnicia, l-am întrebat odată,
căci totul se dărâmă în liniștea ciudată,
cam tot din ce apare având aceeași soartă?ʺ
ʺVeșnicia, grăi bătrânul, tu vezi această floare
ce-ți dă a ei splendoare prin formă și culoare,
mireasmă preacurată venită de la Soare,
Iar printre-a ei petale broboane de lumină
culese-n zor cu grijă de magica albină.
Ce-o-ndeamnă pe albină să strângă din grădină
polenul cu nectarul trimis de unda lină, sublimă și divină?
În lumea asta strâmbă din noaptea pribegiei,
e dreaptă doar Lumina din clipa veșniciei,
eternă e iubirea și firea preacurată
care ne-o dă Bătrânul, ce-i bunul nostru Tată.
S-ascunde veșnicia în satul românesc,
în tot ce-i simplu-n lume, curat, dumnezeiesc,
înțelepciunea sacră primită cu iubirea,
e-aceeași veșnicie, adică .. nemurirea.ʺ

S-a dus de-atunci bătrânul, și-a împlinit destinul,
și a predat la altul iubirea și rubinul,
zâmbește dimineața în razele de Soare
și-adapă taina vieții în fiecare floare,
iar noaptea când s-așează luceferii la sfat
Bătrânul se coboară tiptil la noi în sat,
se plimbă-ncet pe coastă, ca-n vremile prunciei,
și ocrotește satul cu raza veșniciei ..

Cei șapte ani de-acasă mi-au fost reper în viață
și-i duc cu mine mândru că-s anii veșniciei,
înțelepciuni din satul străbun, de altădată,
ce poartă-n el misterul din jalea .. României.


Sursa: http://confluente.ro/dan_borbei_1446990052.html